În calendarul ortodox, ziua de 21 mai este rânduită pentru cinstirea Sfinților Împărați Constantin cel Mare și Elena — numiți de Biserică Întocmai cu Apostolii. Această cinstire nu este un tribut politic, ci recunoașterea unui fapt duhovnicesc: prin credința și lucrarea lor, creștinismul a ieșit din catacombe și a devenit lumina publică a lumii.
Constantin cel Mare — Împăratul care a eliberat Biserica
Flavius Valerius Constantinus s-a născut în jurul anului 272, fiu al lui Constanțiu I Chlor și al Elenei. A crescut în mijlocul unui Imperiu Roman care persecutase Biserica timp de trei veacuri. Convertirea sa s-a împlinit treptat, dar a lăsat urme de neșters în istoria creștinătății.
În ajunul bătăliei de la Podul Milvius (312), Constantin a văzut pe cer semnul crucii cu cuvintele: „In hoc signo vinces” — „Prin acest semn vei birui”. A intrat în Roma victorios și, în 313, a dat Edictul de la Milan, prin care creștinii dobândeau deplina libertate religioasă după trei veacuri de sânge și suferință.
Această decizie a schimbat fața istoriei. Constantin a convocat Primul Sinod Ecumenic de la Niceea (325), unde Sfinții Părinți au formulat dogma despre dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu împotriva ereziei ariene. El nu a hotărât dogma — aceasta aparținea Sfinților Părinți — dar a oferit cadrul, autoritatea și pacea necesare acestei lucrări providențiale.
Tot Constantin a legiuit duminica ca zi de odihnă și rugăciune în Imperiul Roman (321), punând în lege ceea ce Biserica trăia deja din ziua Învierii. Sensul adânc al acestei zile, în care întreaga Biserică se adună la Sfânta Liturghie, este temeiul duhovnicesc al adunării duminicale — o rânduială pe care Constantin a înscris-o în lege, dar Hristos a sămânțat-o în inimile oamenilor.
Elena — Cea care a scos Crucea din pământ
Mama împăratului, Sfânta Elena, a trăit credința cu o ardoare care nu cunoștea margini. La vârsta de aproape 80 de ani, a plecat în pelerinaj la Ierusalim — nu ca împărăteasă cu fast lumesc, ci ca o creștină în căutarea semnelor Pătimirilor Domnului.
Acolo, în jurul anului 326–327, a poruncit săpăturile pe locul Golgotei și al Mormântului Sfânt, acoperite de un templu păgân ridicat de împăratul Hadrian. S-au descoperit trei cruci; cea a Mântuitorului a fost recunoscută prin minune: o femeie grav bolnavă a fost vindecată la atingerea ei. Din acest eveniment s-a rânduit praznicul Înălțarea Sfintei Cruci, prăznuit pe 14 septembrie.
Elena a ctitorit biserici pe Muntele Măslinilor, la Betleem — deasupra peșterii Nașterii Domnului — și la Ierusalim, punând temelii pentru pelerinajul creștin care continuă neîntrerupt până astăzi.
De ce sunt cinstiți „Întocmai cu Apostolii”
Titlul de Întocmai cu Apostolii este rezervat celor care au adus popoare întregi la credință sau au dat Bisericii un spațiu de înflorire la scara istoriei. Sfântul Apostol Pavel scria: „Toate le pot în Hristos, Cel care mă întărește” (Fil. 4:13) — și tocmai această putere a lui Hristos, lucrând prin oameni credincioși, este ceea ce Biserica mărturisește cinstindu-i pe Constantin și Elena. Procesul prin care Biserica recunoaște această sfințenie — canonizarea unui sfânt — nu creează sfinți, ci îi descoperă pe cei pe care Dumnezeu i-a sfințit deja.
Moștenirea vie
Îi cinstim astăzi pe Sfinții Împărați Constantin și Elena nu pentru puterea lor lumească, ci pentru că au pus-o în slujba lui Hristos. Împărăția pe care a ctitorit-o Constantin a pierit odată cu Constantinopolul în 1453; dar crucea pe care Elena a scos-o din pământ este încă în altar, în inimile credincioșilor, în miezul fiecărei Sfinte Liturghii. Aceasta este moștenirea lor: nu piatră și marmură, ci credința vie care trece din neam în neam.
