Există sfinți pe care Biserica îi numește doctori fără de arginți — tămăduitori care au primit de la Dumnezeu darul vindecării și l-au împărțit fără plată, urmând porunca Mântuitorului: „Bolnavilor vindecați-i, morților înviați-i, leproșilor curățiți-i; în dar ați luat, în dar să dați” (Mt. 10:8). Cel mai iubit dintre aceștia în întreaga lume ortodoxă este Sfântul Mare Mucenic și Tămăduitor Pantelimon, prăznuit în fiecare an la 27 iulie.
De la elev al lui Esculap la ucenic al lui Hristos
Pantelimon s-a născut în jurul anului 275 în Nicomidia (astăzi Izmit, Turcia), dintr-un tată păgân, Eustorgios, și o mamă creștină, Eubula, care a adormit întru Domnul înainte de a-și vedea fiul convertit la credință. Crescut în spiritul culturii greco-romane, tânărul a studiat medicina cu un renumit dascăl al vremii și a ajuns să fie cunoscut la curtea împăratului Maximian.
Întâlnirea cu bătrânul preot Ermolae a schimbat totul. El i-a vorbit despre Doctorul sufletelor și al trupurilor, iar harul a lucrat în inima tânărului cu o putere pe care nicio argumentație omenească nu o poate da. Semnul care l-a convins definitiv a fost învierea unui copil mușcat de o viperă, pe care Pantoleon — acesta era numele său de naștere — l-a tămăduit chemând numele lui Iisus Hristos. Botezat cu numele Pantelimon, adică „cel milostiv cu toți”, a dat libertate sclavilor, a împărțit averea sa bolnavilor și a tratat pe oricine venea la el fără nicio plată.
Mucenicia — proba credinței desăvârșite
Persecuția lui Dioclețian l-a găsit pe Pantelimon ferm în mărturisire. Refuzând să se lepede de Hristos, tânărul medic a trecut prin chinuri pe care mintea omenească nu le poate cuprinde: aruncat în foc, scufundat în mare cu o piatră de moară, aruncat la fiare sălbatice, pus pe roată, scufundat în plumb topit — și de fiecare dată a ieșit nevătămat, spre uimirea călăilor și convertirea multor martori.
Moartea prin sabie a venit ca o pecete a biruinței. Tradiția consemnează că din rana gâtului a curs lapte în loc de sânge, iar măslinul la care era legat a înflorit pe loc — semne ale slavei pe care Dumnezeu o dăruiește mucenicilor Săi. Capul Sfântului Pantelimon se păstrează până astăzi la Mănăstirea Sfântul Pantelimon de pe Sfântul Munte Athos, ca izvor nesecat de har pentru cei ce vin cu credință.
Harul vindecării care nu a încetat
Sfântul Pantelimon este invocat de credincioși la căpătâiul bolnavilor, în spitale, înaintea operațiilor, în ceasuri de suferință trupească. Nu pentru că rugăciunea ar fi o formulă magică, ci pentru că, în Hristos, sfinții continuă să lucreze și după adormire. „Dreptul va fi pomenit în veac” (Ps. 111:6) — iar această pomenire nu este simplă amintire, ci prezență vie în rugăciunea Bisericii.
Medicii și farmaciștii îl cinstesc drept ocrotitor al breslei lor, amintindu-și că știința fără milă rămâne rece, iar mila fără știință rămâne oarbă. Sfântul Pantelimon le-a unit pe amândouă, oferind un model valabil pentru orice creștin chemat să-l slujească pe Hristos în persoana bolnavului (cf. Mt. 25:36). Iar pentru cei care suferă nu doar trupește, ci și sufletește — prinși în ghearele deznădejdii — tradiția Bisericii pune la îndemână rugăciunea stăruitoare pentru vindecarea sufletului, ca strigăt sincer către același Dumnezeu al milei.
Printre marii tămăduitori ai Bisericii — alături de Sfântul Spiridon, ale cărui minuni continuă să uimească generații întregi — Pantelimon strălucește cu o lumină aparte: a celui care a ales crucea ca tron și slujirea bolnavului ca altar.
Sfinte Mare Mucenice și Tămăduitorule Pantelimon, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru sănătatea sufletelor și a trupurilor noastre!
