Pe 8 septembrie, „Nașterea Preasfintei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria” deschide anul liturgic ortodox, care a început pe 1 septembrie. Nu este o simplă orânduire a calendarului: Biserica pune la temelia anului de rugăciune zorile mântuirii, momentul în care omenirea a odrăslit, în sfârșit, rodul pe care Dumnezeu îl aștepta din veac. Fără această naștere, ușa Întrupării nu se deschidea.
Ioachim și Ana — binecuvântarea venită din lacrimi
Sfintele Scripturi nu vorbesc direct despre nașterea Fecioarei Maria; ea ne-a fost transmisă prin Tradiția vie a Bisericii, tezaurizată în Protoevanghelia lui Iacov și în mărturiile Sfinților Părinți. Ioachim și Ana, părinții Maicii Domnului, erau oameni drepți din Nazaret, înaintați în vârstă și fără copii. În lumea iudaică, neroditoarea era adesea privită ca un semn al îndepărtării de Dumnezeu — o durere pe care Ioachim și Ana o purtau cu smerenie, dar nu fără lacrimi.
Ioachim a fost respins la Templu cu darurile sale, căci preotul nu primea prinoase de la cel fără urmaș. S-a retras în pustie și a postit patruzeci de zile, rugându-se. Ana, rămasă singură acasă, și-a vărsat inima înaintea lui Dumnezeu. Stăruința lor a ajuns la Cel care deschisese pântecele Sarei (Fac. 21:1-2) și nu uita rugăciunea nimănui. Îngerul Domnului le-a vestit amândurora că vor naște o fiică, pe care o vor numi Maria. Ioachim s-a întors de la turme, iar Ana a ieșit în întâmpinarea lui la poarta de Aur — îmbrățișarea lor a înghețat în icoană ca imaginea credinței care nu cedează.
„Nașterea ta bucurie a vestit la toată lumea”
Troparul praznicului rostește în câteva cuvinte taina teologică a zilei: nașterea Mariei nu este un eveniment dintr-un simplu lanț de generații — este începutul mântuirii. Sfinții Părinți citesc în ea împlinirea proorociei lui Isaia: „Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște Fiu” (Is. 7:14). Acum se naște Fecioara însăși. Praznicul de astăzi nu stă izolat în calendar — el este prima treaptă a drumului care duce la Betleem, la Golgota și la Înviere.
Nașterea Maicii Domnului deschide seria praznicelor mariane ale anului bisericesc: urmează Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (21 noiembrie), când pruncuța Maria este adusă la Templu spre a fi închinată lui Dumnezeu — un gest profetic care o pregătește pentru marea ei misiune de Născătoare de Dumnezeu.
O zi de rugăciune la început de drum
Nu e lipsit de sens că praznicul cade tocmai la deschiderea anului școlar. Familiile ortodoxe aduc copiii la biserică pentru binecuvântare; elevii și studenții pornesc un nou drum al cunoașterii. Cei care se întorc spre Maica Domnului cu rugăciune stăruitoare pentru reușita la studii știu că ea, care a crescut ea însăși în casa lui Dumnezeu de la vârstă fragedă, este și ocrotitoarea celor ce pornesc pe calea cunoașterii cu frică de Dumnezeu.
Ce ne cheamă praznicul astăzi
Sfinții Părinți arată că nașterea Mariei este roada credinței răbdătoare a lui Ioachim și Ana. Atunci când omul nu cârtește în necaz, ci stăruie în rugăciune și nădejde, Dumnezeu poate împlini prin el planuri care depășesc toată înțelegerea omenească (Ef. 3:20). Ioachim și Ana nu știau că lacrima lor va deveni zorile lumii. Noi, care cunoaștem sfârșitul poveștii, avem cu atât mai mult motiv să nu deznădăjduim.
Să prăznuim, deci, cu evlavie și bucurie Nașterea Celei care a adus pe lume Lumina lumii (In. 8:12). Prin ea a intrat Hristos în lume; prin Hristos avem și noi intrare la Tatăl (Ef. 2:18). Nașterea Maicii Domnului este zorii unei zile care nu mai apune.
