Mulți creștini, mai ales cei aflați la începuturile vieții în Biserică, își pun întrebarea: de ce ne plecăm în fața unor oseminte? Nu este aceasta o formă de cucernicie lipsită de temei? Răspunsul Sfinților Părinți este categoric: cinstirea sfintelor moaște nu este o practică inventată de oameni, ci o mărturie vie a biruinței lui Hristos asupra morții și a sfinteniei trupului omenesc.
Trupul omenesc — templu al Duhului Sfânt
Fundamentul teologic al cinstitei moaștelor stă în cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Nu știți că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt Care este în voi?” (1 Cor. 6:19). Trupul sfântului nu a fost un simplu înveliș provizoriu, ci un locaș în care Duhul lui Dumnezeu a sălășluit cu adevărat, prin Sfintele Taine, prin rugăciune neîncetată și prin nevoia ascetică de-o viață întreagă.
Sfântul Ioan Damaschinul, apărătorul cinstitei icoane și al moaștelor, scrie că harul dumnezeiesc nu se retrage din trupurile sfinților după moarte, căci Dumnezeu nu Se desparte de locașul pe care l-a sfințit. Moaștele sunt, prin urmare, izvor de har, nu simple relicve istorice.
Mărturii din Sfânta Scriptură
Cel care crede că venerarea moaștelor este o inovație târzie ignoră o pagină clară a Vechiului Testament. Cartea a Patra a Regilor consemnează că un mort aruncat în grabă în mormântul proorocului Elisei „a înviat și s-a sculat pe picioarele sale” (4 Rg. 13:21), la simpla atingere a oaselor proorocului. Puterea lui Dumnezeu lucra, deci, și prin rămășițele pământești ale sfântului Său.
În Noul Testament, Dumnezeu săvârșea vindecări prin Sfântul Apostol Pavel în chip neobișnuit: „se puneau pe cei bolnavi ștergare sau sorțuri de pe trupul lui și bolile se duceau de la ei” (Fapte 19:11-12). Dacă harul lucra prin obiecte care atinseseră trupul sfântului, cu atât mai mult lucrează prin trupul însuși, sfințit printr-o viață de nevoință.
Cum ne apropiem cu evlavie de sfintele moaște
Cinstirea moaștelor nu este o practică magică și nici superstiție. Nu oasele în sine vindecă, ci harul lui Dumnezeu care lucrează prin ele, la rugăciunile sfântului. De aceea, pregătirea interioară a celui care se apropie este esențială.
Tradiția Bisericii îndeamnă ca, înainte de a ne apropia de sfintele moaște, să fim împăcați cu semenii noștri și să venim cu sufletul curățit prin spovedanie — la fel cum ne pregătim pentru orice lucrare sfântă, după rânduiala mărturisirii păcatelor pe care o urmează orice creștin care dorește să se apropie cu vrednicie de cele sfinte.
Gestul exterior urmează celui interior:
- facem o metanie (închinăciune până la pământ) înainte de a ne apropia;
- sărutăm racla sau moaștele cu evlavie, ca pe un lucru sfânt;
- rostim în gând sau cu voce joasă rugăciunea sfântului, cerând mijlocire;
- facem o nouă metanie după ce ne-am închinat și ne retragem în liniște.
Nu este de folos graba sau curiozitatea rece. Sfântul Nicodim Aghioritul ne amintește că credința și smerința deschid inima spre primirea harului, nu simpla prezență fizică.
Moaștele — prezența vie a sfinților în mijlocul nostru
Sfintele moaște nu sunt un monument al trecutului, ci o realitate vie a Împărăției lui Dumnezeu în mijlocul lumii. Acolo unde se află moaștele unui sfânt, sfântul însuși este prezent în chip tainic, mijlocind pentru noi înaintea lui Hristos. Aceasta este experiența neîntreruptă a Bisericii, mărturisită prin nenumărate vindecări, de la cele săvârșite la racla Sfintei Mucenițe Filofteia de la Curtea de Argeș și până la sfinții a căror moaște strălucesc astăzi în catedrale și mănăstiri din toată lumea ortodoxă.
Să ne apropiem, deci, de sfintele moaște cu inima curată și cu credință vie, știind că nu ne închinăm morților, ci celor care trăiesc veșnic în lumina lui Hristos. Căci, după cuvântul Mântuitorului însuși: „Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (In. 11:25).
