Pe 30 ianuarie, Biserica Ortodoxă prăznuiește împreună trei dintre cei mai mari teologi și păstori pe care i-a dat creștinătatea: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul și Sfântul Ioan Gură de Aur. Fiecare dintre ei ar fi vrednic de o sărbătoare de sine stătătoare; împreună, alcătuiesc un praznic al înțelepciunii dumnezeiești care a modelat pentru totdeauna chipul Ortodoxiei.
Trei vieți puse în slujba Cuvântului
Vasile cel Mare (330–379), Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, a fost deopotrivă teolog și om al faptei. El a organizat viața monahală prin Regulile sale, a apărat dogma Sfintei Treimi împotriva arianismului și a lăsat Liturghia care îi poartă numele — slujită și astăzi de zece ori pe an. În mijlocul iernilor capadociene ridica ospicii pentru săraci, trăind el însuși în post aspru. Cuvintele sale sunt de o precizie dogmatică rar întâlnită: „Cel ce se coboară adânc în sine însuși nu va mai rătăci după deșertăciunile lumii.”
Grigorie Teologul (329–390), prieten nedespărțit al lui Vasile, a primit supranumele de „Teolog” — titlu pe care Biserica Ortodoxă l-a acordat, în toată istoria ei, doar lui și Sfântului Ioan Evanghelistul. Cele cinci Cuvântări Teologice, rostite la Constantinopol, au zdrobit argumentele ereticilor și au lămurit pentru totdeauna învățătura despre dumnezeirea Sfântului Duh. Omul era sfios din fire și fuga de onoruri îi era proprie; totuși, când Biserica a cerut-o, a vorbit cu o claritate și o frumusețe de nezdruncinat.
Ioan Gură de Aur (347–407), Arhiepiscopul Constantinopolului, a primit porecla sa — Chrysostomos, „Gură de Aur” — pentru neîntrecuta putere a predicilor sale. Tâlcuirile la Epistolele pauline și la Evanghelia după Matei rămân de neocolit pentru orice teolog. Îndrăzneala cu care a mustrat nedreptatea, inclusiv la curtea imperială, l-a dus în exil, unde și-a dat sufletul lui Dumnezeu. Liturghia ce îi poartă numele este slujită în Biserica Ortodoxă în aproape fiecare duminică.
Vedenia care a unit trei sărbători într-una
La sfârșitul secolului al XI-lea, în Constantinopol a izbucnit o neînțelegere: credincioșii se împărțiseră în trei tabere, fiecare susținând că ierarhul pe care îl venera era cel mai mare. Vasilienii, Grigorienii și Ioanniții se certau aprins — o dispută născută din iubire față de sfinți, dar care tulbura pacea Bisericii.
Dezlegarea a venit pe cale duhovnicească. Episcopul Ioan de Euhait, aflat pe patul de boală, a primit o vedenie: cei trei ierarhi i s-au arătat împreună, în lumină, și i-au vestit cu un singur glas că nu sunt despărțiți unii de alții înaintea lui Dumnezeu, ci sunt una în Hristos. I-au cerut să rânduiască o singură sărbătoare comună, pe 30 ianuarie, și să pună capăt neînțelegerii. Episcopul s-a vindecat și a statornicit praznicul, intrat de atunci neîntrerupt în calendarul Bisericii.
Această istorisire poartă un mesaj adânc: sfințenia nu se poate împărți și nu suferă competiție. Toți sfinții sunt una în Hristos — după cum arată și praznicul Duminicii Tuturor Sfinților, roada Cincizecimii în viața Bisericii.
Moștenirea lor — vie și astăzi
Scrierile Sfinților Trei Ierarhi nu sunt simple documente istorice. Ele sunt leacuri duhovnicești pe care Tradiția Ortodoxă le pune la îndemâna fiecărui creștin. Când sufletul este tulburat de îndoieli sau de gânduri potrivnice, sfatul Sfinților Părinți rămâne la fel de tămăduitor ca în veacul al IV-lea — iar pentru cei care se luptă cu astfel de ispite, îndrumarea patristică despre biruirea gândurilor de hulă și de deznădejde arată că înțelepciunea lor nu a îmbătrânit.
Pe 30 ianuarie, Biserica nu ne cheamă doar să cunoaștem istoria, ci să primim, prin mijlocirea lor, ceva din duhul pe care ei l-au trăit. „Cei ce seamănă cu lacrimi, cu bucurie vor secera” (Ps. 125:5) — și Vasile, Grigorie și Ioan au semănat, cu osteneala rugăciunii și cu truda gândirii, o recoltă pe care o culegem și noi, cu șaisprezece veacuri mai târziu.
Sfinților Trei Ierarhi, rugați-vă lui Dumnezeu pentru noi!
