Există sfinți a căror viață ne fascinează prin curăția neîntinată de la naștere. Și există sfinți care ne cutremură prin adâncul din care s-au ridicat. Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca, prăznuită pe 1 aprilie, aparține celei de-a doua categorii. Viața ei, transmisă nouă de Sfântul Sofronie al Ierusalimului, este poate cea mai răscolitoare mărturie a pocăinței din întreg calendarul ortodox — o împlinire vie a cuvântului Mântuitorului: „Bucurie mare va fi în cer pentru un păcătos care se pocăiește” (Lc. 15:7).
O ușă nevăzută și o icoană care a ascultat
Maria s-a născut în Egipt și, la vârsta de doisprezece ani, a plecat de acasă spre Alexandria. Timp de șaptesprezece ani a trăit în desfrânare, nu din nevoie, ci din voie proprie — ea însăși mărturisește aceasta, mai târziu, fără menajamente. La douăzeci și nouă de ani, s-a urcat pe o corabie cu pelerini care mergeau la Ierusalim pentru a se închina la Sfânta Cruce. Nici atunci gândul ei nu era la Dumnezeu.
Dar la Ierusalim, când a voit să intre în Biserica Învierii, o forță nevăzută o oprea la prag. Cei din jur intrau nestingheriți; ea rămânea singură afară. A încercat de mai multe ori — în zadar. Atunci a înțeles: aceasta era osânda păcatelor ei.
În pronaos se afla icoana Maicii Domnului. Maria s-a întors spre ea, plângând cu amar, și a cerut mijlocire. Și pragul s-a deschis. Acea clipă a rupt în două viața ei: tot ce fusese înainte murise; tot ce urma era să fie cu totul altceva.
Patruzeci și șapte de ani de nevoință și rugăciune
La îndrumarea Maicii Domnului, primită în lăuntrul inimii, Maria a trecut Iordanul și s-a adâncit în pustie cu trei azime. Urma să petreacă acolo patruzeci și șapte de ani, singură, fără chip de om, purtând o luptă duhovnicească pe care ea o descrie cu o franchețe dezarmantă: ispitele trupului o chinuiau cumplit mai ales în primii ani, gândurile o năvăleau ca valurile, dorința de vin și de mâncare bună o ardea ca focul.
A biruit nu prin propria putere, ci prin rugăciune neîncetată și prin chemarea Maicii Domnului. Trupul i s-a uscat; hainele i s-au descompus; părul i-a crescut lung și alb. Cunoștea pe de rost Psalmi, cuvinte din Prooroci, din Epistolele apostolice — nu din citit, ci din harul care umple golurile lăsate de smerință. Cel care dorește să înceapă și el un drum al rugăciunii zilnice poate afla un punct de plecare sobru și realist în sfaturile despre pravila de rugăciune rânduită după măsura fiecăruia.
Avva Zosima — martorul pe care Dumnezeu l-a trimis
Spre sfârșitul vieții ei, Dumnezeu a rânduit o întâlnire providențială. Monahul Avva Zosima, de la mânăstirea Sfântului Ioan Botezătorul de lângă Iordan, a zărit în pustie o arătare albă ca zăpada. Era Maria. Bătrânul s-a înfricoșat și a îngenuncheat. Ea l-a recunoscut pe nume, prin descoperire dumnezeiască, și l-a rugat să-i aducă, în Joia Patimilor a anului următor, Sfânta Împărtășanie.
Zosima a adus-o. Maria s-a împărtășit cu lacrimi și cu cutremur. Când monahul s-a întors peste un an, a găsit-o adormită în pace, cu trupul intact și cu o inscripție în nisip prin care cerea să fie îngropată acolo. Groapa a săpat-o un leu.
Viața Sfintei Maria Egipteanca nu este o poveste despre cădere urmată de revenire la normalitate. Este mărturie că pocăința adevărată înseamnă o moarte și o nouă naștere, că Dumnezeu nu se uită la trecutul omului, ci la întoarcerea lui. „Pocăința este înnoirea Botezului”, scria Sfântul Ioan Scărarul — și Maria a trăit această înnoire până în ultima suflare, cu trupul și cu sufletul, în singurătatea desăvârșită a pustiei. Un alt chip de femeie care a ales, fără cale de întoarcere, să urmeze pe Hristos cu toată ființa îl aflăm în viața Sfintei Maria Magdalena — apostol al apostolilor, o altă mărturie că pocăința deschide uși pe care păcatul le zăvorâse.
Sfântă Cuvioasă Marie Egipteanca, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
