Există sfinți pe care îi simți aproape de la prima lectură a vieții lor. Poate pentru că suferința lor e concretă, recunoscută. Poate pentru că alegerea pe care au făcut-o nu a fost una abstractă, ci a costat ceva real — ani, libertate, sănătate.
Sfântul Luca al Crimeei — cunoscut în lume ca profesor Valentin Voino-Iasenetski — e unul dintre aceștia.
Un om între două lumi, fără nicio contradicție
Născut în 1877, a ales medicina cu o pasiune care nu lăsa loc de jumătăți de măsură. A ajuns chirurg de excepție, recunoscut în cercurile academice pentru metode inovatoare în tratamentul infecțiilor — o specialitate care în acele vremuri însemna să lucrezi la limita dintre viață și moarte aproape zi de zi. A scris manuale. A format studenți. Și-a construit o reputație solidă, greu câștigată.
Dar în 1921, la 44 de ani, a primit hirotonia de preot. Șase luni mai târziu, era tuns monah. Și în 1923 — episcop.
Colegii de la spital au rămas uimiți. Unii au zâmbit ironic. Alții l-au întrebat direct: „Cum poți fi și chirurg și cleric? Nu se exclud?” El a răspuns că dimpotrivă — se completează. Credința îi dădea chirurgului ceva ce nici o carte de medicină nu putea oferi: conștiința că fiecare om pe care îl opera era mai mult decât un trup bolnav, că tămăduirea nu se reduce niciodată la suturile bine trase.
Bisturiul cu crucea pe el
Nu e o metaforă. Sfântul Luca opera purtând pe piept crucea episcopală. Se ruga cu voce tare înainte de fiecare intervenție chirurgicală. Câteodată întreba pacienții: „Crezi în Dumnezeu?” Dacă da, îi ungea cu mir înainte de anestezie. Unii medici comuniști din preajma lui erau scandalizați. Alții — mai discreți — observau că rata lui de succes era remarcabilă.
Autoritățile sovietice nu au văzut lucrurile la fel. A fost arestat de trei ori, trimis în Siberia, interogat, privat de somn, supus unor anchete prelungite menite să îl doboare. A petrecut ani buni în condiții care ar fi frânt pe mulți oameni.
Dar în lagăr a continuat să opereze. Bolnavii îl cunoșteau. Îl cereau cu numele. Și el opera — uneori la lumina lumânărilor, cu instrumentar rudimentar, în frig, în epuizare. Nu s-a plâns că nu e condiții. Bolnavii erau acolo. El era acolo. Era de ajuns.
Paradoxul anului 1944
În plin al Doilea Război Mondial, Stalin a dat ordin ca profesorul Voino-Iasenetski să fie adus din exil și pus să conducă spitalele militare dintr-o regiune întreagă. Statul care îl arestase de trei ori acum îi cerea expertiza, pentru că nu mai putea face fără ea.
El a acceptat. Nu din supunere politică și nici dintr-un calcul anume, ci dintr-un principiu simplu pe care îl trăia zi de zi: oamenii suferă și el putea ajuta. Motivul era de ajuns.
Același an, a primit Premiul Stalin pentru medicină — una dintre cele mai înalte distincții ale statului sovietic. Sfântul Luca a donat toți banii orfanilor de război. Fără ezitare. Fără anunț public.
Ochii care vedeau mai mult
Spre sfârșitul vieții, și-a pierdut aproape complet vederea. Un paradox greu de dus: chirurgul de precizie care operase la lumina lumânărilor în Siberia ajunsese orb. Și totuși — oamenii continuau să vină la el. Nu pentru operații, ci pentru cuvânt, pentru binecuvântare, pentru liniștea pe care o simțeau în prezența lui. Unii spun că s-a rugat pentru ei cu mai multă putere decât în orice altă perioadă a vieții.
A murit pe 11 iunie 1961, în duminica Tuturor Sfinților. Ca și cum ziua aceea ar fi fost aleasă anume pentru el.
A fost canonizat în 1996. Moaștele lui se află la Catedrala Sfânta Treime din Simferopol. Pelerinii vin cu bolile scrise pe hârtii mici, cu fotografii ale celor dragi, cu speranțe pe care nu mai știu cum să le rostească altfel decât printr-o prezență tăcută în fața raclei.
Ce rămâne dintr-o viață ca aceasta
Viața Sfântului Luca e incomodă în sensul cel mai bun. Ea nu lasă loc pentru scuza că credința și lucrarea serioasă nu ar putea sta împreună, că sfințenia e rezervată celor care se retrag din lume, că un profesionist adevărat nu are timp de rugăciune.
El nu a renunțat la medicină ca să devină sfânt. Nu a renunțat la episcopat ca să poată opera. A ținut amândouă — și le-a ținut integre, una luminând-o pe cealaltă, ani la rând, în mijlocul unor împrejurări pe care nici unul dintre noi nu ni le-am dori.
Poate că asta e și pentru noi o invitație: nu să alegem între lume și credință, ci să aducem credința în mijlocul lumii unde trăim. Cu toate instrumentele pe care le avem. Chiar dacă instrumentul e un bisturiu. Chiar dacă locul e o sală de operații sau un birou sau un atelier care nu arată deloc a biserică.
Sfântul Luca al Crimeei a știut că oriunde lucrezi cu atenție și cu inimă curată, se poate face și rugăciune.
Întrebări frecvente
Când îl prăznuim pe Sfântul Luca al Crimeei în calendarul ortodox?
Sfântul Luca al Crimeei, cunoscut și ca Sfântul Luca al Simferopolului, este prăznuit pe 11 iunie în calendarul ortodox. A fost canonizat în 1996 de către Biserica Ortodoxă Rusă, iar cinstirea lui s-a extins treptat și în alte Biserici Ortodoxe surori. În comunitățile ortodoxe române, tot mai mulți credincioși îl invocă, mai ales în rugăciunile pentru cei bolnavi.
A existat cu adevărat un sfânt care a fost și chirurg renumit și episcop în același timp?
Da, Sfântul Luca al Crimeei este o personalitate istorică pe deplin documentată. Valentin Feliksovici Voino-Iasenetski a fost profesor universitar de chirurgie și a publicat lucrări academice recunoscute internațional, inclusiv un tratat despre chirurgia infecțiilor purulente care a rămas în uz mulți ani după moartea sa. Concomitent, a exercitat slujirea episcopală, a suportat trei valuri de deportare în Siberia în epoca sovietică și a continuat să trateze bolnavi chiar și în condiții de lagăr. Viața lui este atestată atât de documente medicale, cât și de arhivele bisericești și statale.
Cum se roagă credincioșii la Sfântul Luca pentru cei bolnavi din familie?
Sfântul Luca este invocat mai ales pentru vindecarea bolilor și pentru cei care urmează să fie operați sau tratați. Credincioșii îi cer mijlocirea prin rugăciunea personală acasă, prin participarea la slujbe în ziua pomenirii lui sau, acolo unde există, prin venirea la icoanele și moaștele sale. Nu există o rugăciune obligatorie fixă — o cerere sinceră, rostită cu credință și cu umilință, ajunge la el. Sfântul însuși s-a rugat simplu și direct toată viața, iar aceasta rămâne cea mai bună școală pe care ne-o lasă.
